5:30 A.M. Mă trezesc fără să sune ceasul şi fără să tragă cineva de mine. Mă trezesc cu Wonderwall în cap şi mă bucur de cele câteva secunde din fiecare dimineaţă când uit de ce nu am zâmbit ieri şi ce trebuie să fac azi. Adun în grabă o mână de haine pentru cele 2 zile la Piatra şi mă pregătesc de plecare. După ce plănuisem vreo 2 zile că o să iau laptopul cu mine, decid să îl las măcar două zile să se odihnească. Amândoi avem nevoie de o pauză. Eu de el şi el de mine.

În taxi număr lunile de la ediţia Lecturi Urbane din Braşov. Din aprilie încoace în peste 20 de oraşe s-au organizat ediţii Lecturi Urbane, oamenii aflând de noi fie de pe Facebook, fie de pe Twitter, fie de prin articole de ziar. 20 de oraşe la care sâmbătă se adăuga şi Piatra Neamţ, ediţie pusă la punct de Anne-Marie Chelariu şi Toma Nicolau.

La locul de întâlnire încep glumele şi printre feţele somnoroase şi nevoia minimei doze recomandate de cafea se mai aud click-urile unui aparat foto.

Tot drumul se aud râsete, când din spatele autocarului, când dinspre banchetele din faţă. Am încercat să nu fiu părtinitoare şi am participat la sesiunile extraordinare ale ambelor tabere. Deşi plecasem 18 din Bucureşti, personajul din campaniile Old Spice a fost +1 nostru, regăsindu-se cam în toate dialogurile şi uneori monologurile noastre.

Piatra Neamţ ne întâmpină cu o căldură greu de suportat şi cu străzi aproape pustii. Echipa Lecturi Urbane sortează cărţi pe un petec de iarbă ferit de soare. Dragoş recomandă cărţi uitându-se fugitiv printre ele, iar Adi se uită nervos la ceas. Ajungem şi în Piaţa de la Turnul lui Ştefan. Ne aşezăm direct pe ciment şi ne scoatem fiecare câte o carte. Ţin în mână o carte ce m-a fascinat în copilărie şi uşor mă pierd printre filele ei. Nu ştiu cum a zburat ediţia Lecturi Urbane, îmi amintesc doar liniştea şi începutul celor 1001 de nopţi. Şi-mi amintesc şi exclamaţiile unor bătrâni când observă că unii tineri mai şi citesc. Bănuiesc că orice ediţie se mulează mai mult sau mai puţin pe specificul unui oraş, iar Piatra Neamţ e un oraş din care îti aminteşti liniştea…şi superbul peisaj pe care îl ai în telegondolă :)). Şi recunosc că e un oraş cu mult mai frumos decât mi-l aminteam de acum vreo 7 ani. Tot aici am surprins cu coada urechii o replică ce părea că vine din partea unui copil “Ia-mă de mână”. M-am întors şi am văzut doi bătrânei de 70 de ani ţinându-se de mână şi plimbându-se prin oraş.

Pe drumul înapoi am revăzut Cheile Bicazului şi am avut surpriza să descopăr că Moineştiul e un orăşel foarte îngrijit cu oameni faini şi ospitalieri.

Cam atât despre Lecturi Urbane Piatra Neamţ. Încă o dată felicitări organizatorilor – Anne-Marie Chelariu şi Toma Nicolau. Le mulţumesc celor care au format o echipă aşa faină vreme de un weekend: Alina, Claudia, Dragoş, Cătălin, Cristiana, Gogu Kaizer, Miruna , Alex, Gabi , Adi, Roxana Farca şi Alex farca, Petra, , Marian, Cristina, Andu ,  cât şi sponsorilor şi partenerilor care au făcut posibilă această călătorie – Petrom, Paralela 45 şi Primăria Piatra Neamţ.

P.S. în sfârşit, am găsit o poză ce se potrivea unui articol scris prin martie.

P.S. 2: Remember, I’m on a horse. SWANDIVE :D

Am vrut să merg. M-am răgândit. M-am mai gândit un pic şi mi-am dat seama că am luat prea multe Nu-uri în braţe pentru licenţă (pe care, da, încă sper să o pot preda :D)

În ziua plecării, am reuşit să-mi fac bagajul în 7 minute, recordul anterior fiind de vreo 8 în condiţiile în care data trecută nu am cărat atâtea cabluri după mine. Evident, eram al naibii de mândră de mine, asta pâna când l-am întâlnit pe Cristi Christi, fostul deţinător al recordului naţional la rezolvarea unui cub Rubik care a reuşit să-mi şteargă rapid orice sentiment de adânca supraapreciere a talentului meu la făcut bagaje.

Prezentările din cadrul workshopului au reuşit să ridice destule întrebări, dar şi să răspundă multor nevoi din partea participanţilor. Dorin Boerescu a vorbit despre marketingul afiliat şi 2parale. Mi-a rămas în minte o întrebare legată de eventuale magazine extrem de nişate care nu ar găsi destule produse oferite de brandurile din portofoliul 2parale, asta versus ideea din spatele shop-and-the-city.ro, dar cum nu intenţionez să am niciun fel de iniţiativă de genul, e ok. Tudor Galos ne-a vorbit despre ideea din spatele Tweet IE 8.
Bogdan Theodor Olteanu a avut 2 prezentări, una ceva mai veche, dar foarte relevantă pentru cei din sală, pe care o găsiţi aici şi una pentru workshop. Ultima prezentare a fost cea a lui Adrian Ciubotaru şi a fost despre Lecturi Urbane. O puteţi găsi aici.

Am râs cam mult atât în timpul workshopului, cât şi după şi trebuie să mărturisesc că am starea asta de vreo două săptămâni, unii îi zic stres, dar licenţa o predau în mai puţin de o săptămână…asa ca rezistati un pic. La NationalTweetMeet nu am fost chiar un biped social din acelaşi motiv şi nu am apucat să fac cunoştiinţă cu foarte multă lume, ba chiar am plecat destul de devreme de acolo pentru a mă căţara pe stânci. Ştiu, aproape merit zgârietura pe care o am pe mână. Îi mulţumesc lui Constantin Gabor şi lui Cristian Mosora pentru frumoasa experienţă. Dacă vă bate gândul să vă apucaţi de sporturi extreme în aer liber aruncaţi o privire pe blogul lui Constantin înainte. Pe drum, Cristi ne-a vorbit de lucrurigratis.ro şi de ideile lui în legătură cu site-ul. Ştiaţi că cel mai scump lucru dat gratis pe site a fost o masină? Eu nu stiam.

În ultima zi a Blogtrip-ului am ajuns pe Transfăgărăşan pentru prima oară :D. Şi am prins o vreme foarte bună, lucru care din câte am înţeles de la Bobby, e chiar o raritate.
Ar fi multe de povestit, dar licenţa mă asteaptă. Îi mulţumesc lui Bobby pentru invitaţie în ceea ce a fost ultima ediţie Blogtrip. Aştept să văd totuşi ce pregăteşte Bobby în viitor pentru că mi-e greu să cred că se va renunţa la ideea de workshopuri prin ţară.
Last but not least, mulţumim sponsorilor Blogtrip: Mercedes-Benz, Microsoft şi Paralela 45.
Au mai scris despre blogtrip: Ciupercutza, Victor Caras, Corina Georgescu, Christian Vasile, Sorin Rusi şi sigur am ratat celelalte articole, deci daţi-mi de veste :D

Mi-a ajuns la urechiuşe un zvon despre un concurs ce are ca premiu un weekend cu un frumos Chevrolet Captiva. Zic frumos pentru că altceva nu aş şti ce să spun. Mă încadrez perfect în line-ul unui stand-up comedian român – pe femei nu le interesează câţi CP are o maşină sau în cate secunde atinge 100, ele doar aruncă o privire şi spun “Pare scumpă”. Dacă stau bine să mă gândesc nici măcar preţul unei maşini nu-l pot aprecia ca lumea aşa că o să mă opresc doar la a face 3 nominalizări pentru weekend-ul în Captiva:

1. Andra Zaharia – o nominalizare pe care o fac cu durere in suflet pentru că azi mi-a luat din ranking de 2 ori in Revvnation. Dar măcar are carnet şi o mică idee despre maşini (ştiu, pentru “mică”, de mâine s-ar putea să mi se suspende contul în revvnation)
2. Cătălin Georgescu – pentru că face o tonă de poze geniale şi am încredere că în scurt timp va deveni unul dintre cei mai buni fotografi români (trebuia şi eu să-l laud, Cătă ştie că nu vorbesc serios :)) ). Dar ştiu că daca ar avea un weekend la dispoziţie să se plimbe prin ţară cu o Captiva s-ar întoarce cu minim 1000 de cadre, din care spiritul său critic va alege 50, din alea postând pe blog vreo 5-6 :)).
3. Andreea Burlacu – are o pasiune pt SUV-uri şi nu a mai condus de mult. Pe lângă asta, am impresia că m-ar lua cu ea. Nu garantez acelaşi lucru pentru cei doi de mai sus.

Acum când ştiu că am enervat 3 oameni, mă pot culca liniştită. Pe mâine Pe când mai scriu pe blog :D.

P.S. Am o leapşă de completat, deci mai auziţi de mine până în licenţă.

Nu scriu mult pe blog. Ok, mă alint. Nu scriu pe blog. Dar oamenii mă mai trag din când în când de urechi să scriu. Motivele pentru care nu scriu o să le pun pe blog altă dată ( Doamne, aproape am făcut o promisiune că mai scriu pe blog cu ultima propoziţia).
Revenind, Andra mi-a pasat o leapşă şi fiind prima leapsă pe care o primesc mi-am zis că trebuie să o iau ca pe o încurajarea de a mai scrie şi eu ceva pe aici. Ce e mai rău e că am stat un moment să mă gândesc ce mă motivează să fiu în formă şi să mă bucur de mai multă energie. Mai ales că de fiecare dată mă gândeam mai degrabă la proiecte dragi, decât la un anumit program pe care mi-l impus pentru a fi în formă.

Şi totuşi, ce mă menţine în formă?

1. Licenţa. Nu pot să procrastinez în linişte pentru că mai mereu licenţa îşi face urâta apariţie între gândurile mele. Partea rea e că renunţ la anumite chestii în numele unor raţiuni de timp. Nu ştiu dacă e cel mai bun pretext, având în vedere că încă nu m-am apucat de licentă :)). Partea bună – stres-ul e cea mai bună dietă, nu ştiu dacă cea mai sănătoasă, dar cu siguranţă este extrem de eficientă. Aşadar recomand stres, în porţii mari.

2. Lucrul în echipe pe proiecte de dimensiuni monstruoase. Randamentul e în general de 1 la 4. O oră se lucrează, după aproximativ 4 ore de lungi discuţii. Garantat dai skip la o masă plus stai mult în fum de ţigară, asta doar aşa pentru sănătatea unui ten sensibil :))

3. Am renunţat la Cola, schimbând forţat orarul de somn. În loc să mă culc la 4 dimineaţa, acum asta e ora la care mă trezesc. Nu ştiu cât de sănătoasă e renunţarea unui “viciu” pe care în definitiv îl iubeam. Pentru sănătatea psihică e chiar mai rău, pentru că “orice merge cu Cola”. Deci mă mulţumesc ca atunci când nu mă gândesc la licenţă, să-mi dedic timpul exclusiv ideilor de ce mai merge cu cola.

4. Râsul. Şi lumea ştie, râd mult şi tare. Cel mai mult râd la propriile aberaţii, pe care uneori le consider inside joke-uri, prea inside. Frate-miu m-a declarat one man show şi încă nu ştiu dacă să o iau ca pe un compliment sau ca pe o insultă.

Singura întrebare pe care mi-o pun este dacă râsul nervos e la fel de bun ca râsul natural.
5. Postul ăsta. Sună bizar, dar simplu fapt că pentru jumătate de oră am lăsat toate chestiile on hold şi am aberat pe blog îmi dă minim câteva ore de energie.
După ce am scris asta, îmi dau seama că Andra nu-mi va mai pasa ceva vreme o leapşă. Şi când spun ceva vreme sunt totuşi optimistă :))

Ieri seara , fetele de la HotCity au invitat mai multe bloggeriţe la premiera filmului When In Rome, o comedie romantică numai bună pentru o ieşire a fetelor. Ne-am întâlnit la Cinema City ceva mai devreme, pentru a avea timp de stat la vorbă. Acum nu o să vă plictisesc/fascinez cu discuţiile pornite între fete, dar vă las să citiţi mai multe detalii în articolul Sanei.

When in Rome a reuşit să starnească destule râsete în sală, cât şi oftaturi lungi la vederea noului hunk hollywoodian, Josh Duhamel. Filmul m-a facut mai înţelegătoare faţă de oamenii prinşi pescuind monede din fântâni. Abia acum imi dau seama că ei doar vor cu disperare să fie iubiţi :)).

Mai multe lucruri nu vă spun, aşa că daţi fuga la film cu cele mai bune prietene şi pregătiţi-vă de multe search-uri ce îl vor include pe Josh Duhamel :)).

Foarte puţini oameni la workshopuri. Poate s-au speriat un pic de mesajul cu care erau promovate -prioritatea aparţine celor veniţi din provincie – mesaj care m-a facut să mă înscriu târziu. Discuţiile au fost interesante, iar Cabral şi Chinezu au reuşit să stârneasca multe râsete în sală.
Party-ul RBF – În anii trecuţi, m-a bătut de multe ori gândul să mă duc, evident, ca plus one al vreunui prieten posesor de blog. Din fericire, am reuşit să înfrânez această dorinţă până în momentul în care am venit la pachet cu un URL.

Veni, Vidi…pe scurt

1. Una din domniţele de la intrare imi este colegă de facultate, aviz celor ce erau încântaţi de frumoasele prezenţe ce i-au întâmpinat.
2. Din partea IE8 am primit un prezervativ. Probabil organizatorii au zis că dacă tot e o petrecere a bloggerilor, să nu mai sporească natalitatea proiectelor în online în cazul uniunii a 2 sau a mai multe eminenţe cenuşii de la RBF :)) . Voi presupune că mesajul de pe cutie era o glumiţă geeky în genul campaniilor publicitare Intel.
3. Episodul Brăila – deşi dupa dimensiune, ar trebui să zic filmul Brăila
Mi s-a demonstrat încă o dată că între braileni există şi bucureşteni (maxim 2 la numar – răzleţi şi oarecum rătăciţi). La un moment dat eram intruder într-un cerculeţ al brăilenilor (Andreea Burlacu, Andrei Cismaru, Elena Cîrîc, Lili, şi acum imi scapă nume, dar vă asigur, erau MULŢI). Au amenintat ca-şi fac şi grup pe Facebook – ce bine – măcar atunci vom ştii măcar numărul lor aproximativ.
Am cunoscut-o pe Raluxa, care (ŞOC ŞI GROAZĂ) este tot din Braila. Singurul om care m-a încurajat în aceste momente “grele” a fost IMunteanu (de meserie, tot brăilean) care mi-a spus ca atunci când o să cresc pot să mă fac brăileancă. (Ştiam eu că în orice brăilean se ascunde un bucureştean. :D )

Fiind primul RBF la care am fost şi neavînd ca etalon vreo ediţie mai veche, pot spune doar că mă aşteptam să fie ceva mai ok, sentiment împărtăşit de mulţi, care în final, au făcut un after-party în altă “parti”.

Mă bucur că am avut în sfârşit ocazia să cunosc IRL nişte oameni cu care am mai avut chit-chat-uri pe Twitter şi cu care mai schimbam priviri complice pe la alte evenimente.

Concluzie: Mai merg şi la anul, ca sigur dau de şi mai multi brăileni şi par simpatici (deşi dacă aş fi o fire ce crede în teoriile conspirative aş putea spune că vor doar să cucerească Bucureştiul) :D

Când eram mică adoram să citesc basme şi să stau ore întregi să mă pierd în poveştile din 1001 de nopţi.
Săream din una in alta, în căutarea uneia fără sfârşit.

Am crescut şi am învăţat că poveştile au sfârşit şi că din asta vine farmecul lor, că unii oameni pleacă din viaţa ta pentru a le face loc altora şi oricât ai vrea să dai timpul înapoi sau oricât ai incerca să duci o poveste la nesfârşit, timpul nostru este limitat şi finalurile, binevenite.

Şi totuşi, derulăm unele poveşti la nesfârşit, în speranţa unui alt final. Le continuăm doar în minte pentru că în realitate nu-şi mai au rostul, alimentându-le cu fiecare prilej. În realitate, finalurile doar se repeta cu aceleaşi personaje.
Imaginile continuă să fie cele mai puternice droguri şi sfârşim prin a alege vechiul în locul noului şi un icon în locul tangibilului. Până la urmă, vechiul şi noul îşi au sfârşitul lor, dar în cazul noului există şansa să pierzi mai mult.

Şi pentru că tot am vorbit de basme şi de amintiri, vă ofer Tinereţe fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte într-o variantă cât se poate de electronică. :)

Ieri, în Absintheria Sixtină, a fost ultima întâlnire a cenaclului recitiri pe acest an. Petrecerea de sfârşit a vrut să reunească atât persoanele din cadrul Cenaclului, cât şi prieteni ai acestora.
Petrecere, discuţii libere, voie bună – totul suna a o seară deosebită, până în momentul în care unul dintre membrii cenaclului a transformat-o în cu totul altceva, ridicând miza evenimentului.
Pe la ora 19, lumea a început să se adune, iar Dragoş a hotârât textul ce avea să-l citească (a câştigat un fragment din Scrisori către un tânăr romancier de Llosa). Pe marginea textului s-a aprins o discuţie, destul de rapid inăbuşită de dorinţa tuturor de a începe petrecerea. Ştiam cu toţii că Alin Farcaş dorea să citească un text – un basm în versuri despre o demoazelă graţioasă. Pe la sfârşitul poeziei, acesta cade în genunchi în faţa prietenei lui, face un semn unui prieten care îi întinde un inel, totul culminând cu ultimul vers “Cristina…vrei să fii soţia mea?”. A urmat un moment în care toţi aşteptau un DA, neştiind ce i-a fost şoptit lui Alin. Răspunsul afirmativ a dat startul petrecerii, cât şi frământărilor unora de cum ar putea întrece în viitor asemenea cerere în căsătorie.
Şi deşi tot ce s-a mai întâmplat seara trecută a pălit în comparaţie cu frumoasa cerere în căsătorie, n-ar trebui să uităm şi “speranţele” fiecăruia cu privire la recitiri în noul an.
Dacă nu mă credeţi pe cuvânt mai puteţi citi şi ce au scris Gabi şi Dragoş. :)

Poate că întâmplările din planul meu personal mă forţeză să renunţ la ironii şi la sarcasm, poate că întâmplările din plan politic mă fac să nu mă iau în serios.

Confruntaţi cu mai multe alternative, oamenii vor greşi, fără doar şi poate. Multitudinea de opţiuni nu poate face un om decât să găsească defecte mai multor variante perfect viabile. Oamenii îşi doresc să ia decizia greşită pentru a blama mai târziu soarta, sistemul sau contextul tâmpit în care se aflau. Dacă poţi da vina pe cineva, de ce să nu o faci, şi dacă una dintre opţiuni nu pare să fie legată de cele mai facile chestii din lume de ce ai alege-o?
Ne dorim să cunoştem eşecul pentru simplul fapt că următoarea reuşită va părea mai mare. Iubim atenţia celorlalţi şi dramatismul propriei vieţi. În mintea noastră bolnavă, simplul fapt că minţim sau trădăm ne face să credem că în vene încă mai curge ceva. Nu contează ce facem şi ce alegem atâta timp cât avem şanse să suferim, să oftăm şi să spunem că asta e viaţa.
Ne blocăm rând pe rând opţiunile şi ajungem să ne întrebăm cum am ajuns aici. Vrem să rămânem cu o singură opţiune, îndepărtând tot ce ne provoacă indecizia. Nu vrem să avem unde ne întoarce.
De multe ori când m-am apropriat de un lucru pe care îl doream, poate, prea mult, am renunţat, am încercat să ard toate podurile către el şi să mă resemnez. Mai puţin acum, când îi văd pe alţii, şi pe altul, făcând-o.
Suntem victimele propriei vieţi şi tiranii de ocazie în ale altora. Viaţa ar fi mai urâtă când tre’ să zaci singur în …noroi :)).
Şi pentru a încheia într-o notă “optimistă”, asta am făcut şi în politică.

Make the right decision, not the decision right.

Încă din perioada precampaniei în mintea mea se distingea un gingle tâmpiţel pe genul Alegerile vin, Alegerile vin pe linia melodica a Sărbătorile Vin (Coca Cola). Poate că gingle-ul s-a format şi ca răspuns la bombardamentul de strategii şi tactici, atacuri şi slogane, unele atent gândite, altele spuse doar pentru a fi spuse, compuse de o sumă de marketeri politici.

Şi pe online s-au dat bătălii între candidaţi, cu site-uri ca Pe mare cu el, Bye-bye Băsescu, Spune şi tu, şi nu în ultimul rând Spune şi tu da. L-am văzut pe Geoană făcând împărtăşiri mai întâi comunităţii unui site de femei, ca apoi , la fel de sincer desigur, să se destăinuie altei comunităţi . în ultima lună, bannerele mi-au picat din header sau m-au lovit din stânga sau dreapta. Nici pe Twitter nu  am scăpat de politic, existând mai multe hashtaguri dedicate acestui subiect, unele promovând nişte slogane ieftine din partea unui trust în căutare de nouă coloratură, altele promovând mersul la vot. Unul dintre cele mai active hashtaguri a fost cel dedicat dezbaterii cu gust de stand-up comedy de vineri seară, unde candidaţii cu şanse mari se atacau între ei, în timpul alocat unui subiect. Nu a lipsit din această dezbatere nici Lubeniţa  :))

Şi contrar tuturor încercărilor de subminare a credibiltăţii unui candidat sau al altuia, a staff-ului din spatele său şi a oamenilor care îl sprijină, azi mă voi duce la vot să pun o ştampilă pe un om care e prea posibil să nu câştige.  îmi dau seama că următoarea dată când voi vota pe cineva în cursa prezidenţială voi avea deja 25 de ani, poate ceva mai puţină vervă ca acum, sau poate, sper eu, ceva mai multă. Tot atunci poate toate mişcările din online vor avea mai mult sens, şi aici mă refer strict la audienţa pe care o vor atinge.

În loc de final: bine că e frumos afară, sunt sigură că tinerii ar fi găsit până şi în vreme un impediment în a merge la vot :))